Despre tati, numai de bine
*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/criminalintent/4568519157
Inainte de nasterea lui Ionut, discutam cu sotul meu despre cum il vom creste, faceam planuri diverse, ne imaginam tot felul de scenarii, baloane de sapun care s-au spart de indata ce piticul a aparut in viata noastra.
Pe langa faptul ca de la inceput traiam cumva cu impresia ca eu ma pricep mai bine la toate, voiam sa nu-l “incarc” prea mult pe al lui Ionut tata. Sa-l vad ca se implica, da, dar in ideea in care se implica intr-un program facut de mine. Am dus-o asa in primul an, poate chiar si in al doilea, sperietura a venit in momentul in care Ionut a inceput sa-l respinga pe ta-su, sa se lase alinat doar de mine, si vai de-i lasam impreuna! Ionut incepea sa urle, sotu’ se panica, isi pierdea rabdarea “Nu ma vrea! Pe mine nu ma vrea deloc!”, incepea sa tipe (of, neputinta asta!), tipa si el, tipa si Ionut, eu imi luam in foarte serios rolul de salvator, Ionut se agata de mine, ta-su devenea si mai frustrat si asa, asa ne invarteam intr-un cerc fara sansa de scapare.
Pana cand, B U M! Dupa multe astfel de furtuni, am cerut ajutor, l-am primit si am inceput sa schimbam atitudini. Sa-mi schimb atitudinea, pentru ca, bineinteles, partea mare din vina mi-am asumat-o. Responsabila si matura. Am plecat intr-un weekend prelungit si i-am lasat sa-si gaseasca drumul impreuna. Au petrecut 3 zile frumoase, s-au incarcat de amintiri si, cu inima pe inima va spun, acela a fost momentul care ne-a schimbat viata in trei.
De atunci, problemele sunt relativ minore, Ionut s-a apropiat si de tatal lui, au limbajul lor secret, de “baieti” si ii las in pace. Ii las sa se certe, sa tipe unul la altul, ma abtin din a interveni – e drept, la inceput mi-a fost tare greu! Mai ales ca, teoretic, stiam cum sa-i ajut (teoria asta, bat-o vina! Multe, mult prea multe carti citite!) dar am rezistat, am stat pe margine, am inghitit si am avut rabdare.
Acum cei doi sunt prieteni, au stilul lor de joaca, se imping, se pocnesc, alearga unul dupa altul, isi pun piedici, se lupta pe podea, se tavalesc, au glumele lor si Ionut asteapta “cu nerabdare, mami, cu nerabdare!”, momentul in care ta-su il va duce cu el la stadion.
- Ionut, dar tu cu ce echipa de fotbal tii? il intreaba un prieten.
- Cu rosiii! raspunde el mandru.
- Cu rosiii? Pai tatal tau e verde, mai verde de atata nu se poate! Vaaaai, de aude, ce se mai supara! comenteaza prietenul nostru.
- Nu, tati al meu nu se supara pentru ca el a zis ca eu pot sa fiu ce vreau eu! Nu-i nici o problema, mergem impreuna la stadion, el intra pe unde intra verzii si eu intru cu rosiii! raspunde el si mai mandru.
Ionut si cu ta-su s-au regasit pentru ca le-am facut eu loc. M-am dat la o parte si i-am lasat sa se descopere si sa-si creeze propriul limbaj si vai, cat de usurata ma simt. Am avut saptamanile trecute niste zile mai ciudate, fara tati pe acasa, cand ajungea era obosit, stresat, fara prea mult chef de joaca. Ionut l-a simtit, si a inceput sa faca exact ce stie el mai bine: sa-l respinga. Sa-l respinga si sa astepte ca tati sa-si dea seama cata nevoie are de el. Eu chiar cred ca cu cat mai mare nevoia de conexiune, cu atat mai greu de inteles e comportamentul lor, al copiilor. Ta-su a venit acasa intr-o seara, s-a dus la el, Ionut a inceput sa-i vorbeasca pe bebeluseasca (asta ne cam enerveaza pe amandoi), sa-l loveasca, sa-l impinga.
- Ooo, dar bebelusul asta chiar ca e plin de forta! l-am auzit eu spunandu-i si, recunosc, am tras cu urechea, mirata peste poate.
Ionut a inceput sa miorlaie si cred ca a continuat cu loviturile pentru ca ta-su l-a imobilizat.
- Ha, te-am prins bebelusule, il vreau pe Ionut al meu! Da-i drumul de acolo unde l-ai ascuns!
Se aud rasete, Ionut miauna, continua sa vorbeasca bebeluseasca si-l aud pe ta-su imitandu-l. Rad amandoi si se prind intr-o inclestare. Ma apropii de camera si-l vad pe Ionut topindu-se in imbratisare cu tati. Si inca o data ma minunez de cum el, tati asta, le stie pe toate asa de bine si de natural fara sa fi citit aproape nici una dintre cartiile pe care i le-am insemnat eu. Instinct natural, e clar, il au si ei, nu doar noi, mamele…
Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (4 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna. Traiesc in Grecia de mai bine de 6 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si mai nou, aici, pe SuntParinte.ro
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Absenta tatilor din viata fiicelor. Efectele la maturitateCopiii abandonati de unul din parinti sau de amandoi traiesc sentimente intense de furie, uneori ascunsa, alteori clar vizibila comportamental prin batai fizice si agresivitate indreptata asupra celor din jur.
-
Ce sa eviti cand copilul tau are o criza de furieAminteste-ti ca toti copiii au crize de furie si toti parintii trec la un moment dat prin astfel de situatii cu copiii lor.
-
Puterea exemplului personal in relatia parinte-copilCopiii invata cum sa se comporte observandu-i pe cei din jur, mai ales propriii parinti.
Adauga tu primul comentariu: