characters characters

Despre rabdare

Caut rabdare, ofer recompensa

Comunicarea parinte - copil
Propus de: Alexandra Pintea Varnava   |   14 octombrie 2015    |   2390 vizualizări

Varsta: 3 - 6 ani.

despre rabdare
Sunt un om fara rabdare. Nu am stare si mereu sunt cu doi pasi inaintea tuturor. Imi place sa-mi organizez timpul, sa nu pierd nici o secunda “degeaba” si vai de cei care ma incurca. De cand deschid ochii, pana seara, ziua mi-e impartita, nimic nu e intamplator si toate-si au rolul. Ei bine, astea spuse mai sus au fost valabile fara exceptie inainte de Ionut. Dupa aparitia lui, m-am mai domolit si inmuiat, mi-am dat seama ca risc sa ajung la casa de nebuni daca nu-mi ies din ritm si e pacat. Pentru ca pierd esentialul concentrandu-ma pe atatea detalii. Daca nu arde, nu-i urgent. Ma rog, una teoria, alta practica.

Viata cu un copil isi are limitele ei intr-ale planificarii. Una e sa existe o rutina, alta e sa incerci sa te tii de fiecare minut pe care l-ai planificat. Zilele in care Ionut trebuie sa ajunga la gradinita si eu trebuie sa profit de cele patru ore cat e el acolo pentru a termina ce am de terminat sunt cinci la numar. Ne ramane finalul de saptamana cand, teoretic, ar trebui sa fim relaxati si cu timp.

Daca de luni pana vineri copilul imi accepta fara comentarii ritmul iute, sambata si duminica, isi cere ritmul lui si pe buna dreptate. De aproape un an si multe discutii a decis ca vrea sa se trezeasca mai devreme dimineata ca sa aiba timp sa se si joace putin inainte de plecare. Se trezeste singur, se joaca si de-abia dupa ce ma trezesc si ma dumiresc si eu ne pregatim de plecarea la gradinita. Asa avem liniste - amandoi. El, pentru ca nu-i luat pe sus si eu pentru ca am un sfert de ora de pus ganduri in ordine si de apasat butoane pentru functionare optima.

Sambata, momentul lui preferat e dimineata. Se trezeste si mai devreme decat de obicei, ca sa se joace si mai mult si, cireasa de pe tort, sa se joace in pijama cat vrea el. Fara graba, fara presiune, fara ma-sa care se agita ca nu gaseste genti si incaltari si ceasul a luat-o la goana. Duminica la fel.

S-ar putea spune ca am gasit reteta perfecta. El isi are timpul lui, eu, timpul meu, e liniste si pace. Si da, probabil ca asa ar fi daca agitatia ce ma caracterizeaza si obsesia pentru program fix nu si-ar aminti din cand in cand de mine.

Dimineata m-am trezit mai tarziu decat de obicei. Mult mai tarziu, adica vreo 35 de minute intarziere si simt cum intru pe pilot automat. Incep sa ma agit, nu stiu pe ce sa pun mana prima data. Arde - imi spun toate-n jur, stai blanda ca nu se intampla nimic daca intarzie cateva minute - imi spune ratiunea, dar cine are timp s-o asculte. Ionut al meu e mai linistit ca de obicei ca deh, a avut timp berechet sa se dezmeticeasca si sa se joace, eu sunt ca bagata-n priza. Trag de el, hai repede, imbracare, mic dejun, unde-i geanta, unde-s cutiile pentru gustare, nu s-au uscat pantalonii aia, cauta-i pe ceilalti, suna si telefonul. Incet incet si fiul meu se lasa antrenat in ritmul alert doar ca la el se manifesta altfel. E agitat si nervos. Incepe sa se planga, parca nu vrea la gradi, nu vrea nici fulgi din aia, ci din ceilalti, mieunat din ala ce-mi apasa toate celulele si care vine in cel mai nepotrivit moment.

Reusim sa iesim din casa intr-un final, am depasit cu mult ora de ajuns la gradi. Ratiunea ma trage de urechi, nu-i nimic, se mai intampla, oricum ai intarziat, o dau la o parte si-mi vad de ritmul nebun. Imi fac in cap liste cu ce trebuie sa rezolv cand ma intorc acasa, imi dau seama ca-s multe si nu o sa reusesc sa termin tot. Simt - parca ma paraseste si inspiratia. Ajungem in dreptul unui parc in care oprim in fiecare dimineata pentru o tura de “echilibristica”. Il avertizez din timp, pe ton necioplit, nu ne oprim, el nu zice nimic. Evident, se smulge din mana-mi si fuge la parc. Simt ca ma iau toate isteriile.

-  Nu am zis ca nu oprim???

-  Eu nu am zis nimic, sare el de colo.

-  Nu avem timp!!!!

-  Mami, eu am timp... eu nu ma grabesc nicaieri. Oricum am intarziat deja!

Uit de toate, auzi la el ce raspuns, hai sa mergem!

-  Nu!

Merg si-l iau de acolo, incepe sa planga, mai ca nu-mi vine si mie. In drum spre casa realizez ca timpul pe care l-am pierdut tragand de el il puteam folosi pentru altceva: sa-l fi lasat sa-si faca echilibristica. Timpul pe care l-am petrecut certandu-ma” cu el, certandu-l ca nu “m-a ascultat” l-as fi putut folosi cu scop de pace. As fi putut sa-i spun, fa echilibristica, repede si hai sa mergem. Dar am ales sa n-am rabdare si am sfarsit amandoi suparati si intarziati.

*Sursa foto:https://www.flickr.com/photos/gabrielap93/6957898246/


Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (4 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna. Traiesc in Grecia de mai bine de 6 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si mai nou, aici, pe SuntParinte.ro

Adauga tu primul comentariu:

  • Numele tau
    *Camp obligatoriu
  • Scrie aici comentariul tau!
    (maxim 1000 caractere)
  • Introdu codul de securitate alaturat

    Nu înţeleg codul         *Camp obligatoriu

Citeste si alte articole din aceasta tema

Mai multe