Cum sa fii o mama buna
A fi sau a nu fi super mame
Secolul 21. Suntem postmoderni, emancipati. Vorbim cu lejeritate despre sex, droguri si rock’n’roll (sau 50 shades of Grey, dupa gusturi). Ne miscam dezinvolti in rolul de persoane fara prejudecati si privim in ochi realitatea, ca si cum nimic nu ar scapa modernitatii noastre.
Tabuurile exista insa si “prospera”, adapostite de credinta iluzorie a unei societati deschise la minte (open-mindedness is the new black).
Un astfel de tabu este sentimentul de vinovatie pe care il poate simti o femeie in rolul de mama.
Lucrez mult cu familiile si aud adeseori, mai ales la primele sedinte de consiliere, replici de tipul: „Acum ca sunt mama are totul un sens”, ”Traiesc pentru copiii mei”, „Cea mai mare bucurie a mea este sa ma uit in ochii ingerasului meu”. Sunt replici pe care le cunoastem cu totii si care, da, pot transmite un anumit adevar.
Dar ce se intampla cu celalalt adevar – cel al epuizarii, al frustrarii, al fricii, al neputintei, al nostalgiei dupa o perioada din viata in care lucrurile pareau mai simple? Si, mai ales, al vinovatiei resimtite imediat ce toate aceste trairi isi fac loc in campul constiintei? Cate mame gasesc intelegere in a vorbi despre asta? Tu gasesti aceasta intelegere?
Intalnesc in practica mea multe femei care se simt speriate si vinovate ca nu sunt ceea ce ar trebui sa fie: super-mame. Femei care si-ar dori sa fie mereu calme, iubitoare, intotdeauna creative pentru a gasi solutii, vesnic rabdatoare cu ingerasul care uneori nu mai e atat de ingeras. Intalnesc mame care au citit zeci de carti de parenting, care au rascolit Internetul in cautarea unor solutii-truc pentru dificultatile lor si care, atunci cand copilul lor refuza alaptarea sau are probleme la scoala sau nu reuseste sa-si faca prieteni, se simt teribil de frustrate si neputincioase. Intalnesc mame care-si iubesc foarte mult copii, dar care doresc sa aiba o cariera de succes, chiar daca asta inseamna prezenta unei bone in casa. Si, ca si cum nu ar fi de ajuns, toate aceste femei se sperie de trairile si gandurile lor, iar pentru ca o super-mama nu are cum, prin definitie, sa fie neputincioasa, se simt culpabile, rusinate.
Ele incalca in acel moment un set de norme-mituri sociale nerostite, dar intens comunicate in mod indirect, despre ce inseamna sa fii o mama „buna”: „O mama buna nu-si pierde niciodata rabdarea.”, „O mama buna nu-si foloseste timpul liber pentru ea, doar pentru copii.”, „O mama are mereu energie pentru copiii ei, dragostea ii da aceasta energie.”, „O mama buna se va sacrifica pentru copiii ei.”. Incalcarea normei se asociaza cu vinovatie si rusine. Iar acestea sunt emotii cu un caracter particular: ele nu se arata, ci se ascund, iar ascunzandu-se, devin tot mai puternice.
(Urmeaza, dupa cativa ani, o noua „doza” de rusine si confuzie, cand adolescentul striga furios: „Ce, ti-am cerut eu sa te sacrifici pentru mine? Ma sufoci!!!”)
Daca as putea, as face o pancarta imensa pe care sa scrie: „Este OK sa simti toate aceste lucruri, este normal!”
Este ok si este normal sa simti ca nu mai poti de oboseala, ca iti tremura genunchii; este ok ca, in timp ce iti alaptezi copilul, sa te gandesti nostalgic cum vara trecuta, cam pe la aceeasi ora, te pregateai sa iesi in oras cu prietenele; este in regula sa nu ai raspunsul la toate situatiile care se ivesc in cresterea unui copil; este firesc sa-ti pierzi rabdarea si sa simti cum te cuprinde furia.
Este ok pentru ca toate aceste emotii fac parte din umanitatea noastra. A deveni mama nu inseamna sa amputezi o parte din tine si sa te transformi intr-o schita pozitiva a asteptarilor altora despre tine. A deveni mama este, cumva, despre a creste odata cu copilul tau, a simti tot ce poti sa simti, a descoperi noi parti ale tale.
Nu incurajez in niciun caz rastitul la copii, iesirile de furie in fata acestora sau neglijarea lor. Spun doar atat: situatiile descrise mai sus si emotiile derivate din ele apar, iar pentru a gasi solutii adecvate e nevoie sa vorbim despre ele, fara sa blamam, incercand sa intelegem.
Cred cu tarie ca un copil nu are nevoie de o super-mama cu super puteri, ci are nevoie de o mama normala („mama suficient de buna”, cum spunea Winnicott), care sa ii ofere afectiune si protectie, care sa-i puna limite si sa-i arate respect, dar care sa-i arate si ca este om, care traieste in afara paginilor unui manual de parenting, deci uneori nu stie, greseste si invata.
*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/yhanna/5765195539
Cami Dumitru, psihoterapeut - daca ar avea o superputere, ar schimba disponibilitatea oamenilor de a zambi si de a se asculta unii pe ceilalti. Deocamdata, incearca acest lucru impreuna cu colegii psihiatri si psihoterapeuti de la clinica The Mind - o clinica specializata in oameni www.themind.ro.
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Cand comportamentul copilului tau iti provoaca rusineModul in care copilul nostru se comporta, cum se manifesta, ce spune si ce gandeste adesea reflecta educatia pe care a primit-o acasa.
-
Criza de identitate dupa nasterea copiluluiNasterea primului copil aduce o bucurie intensa, entuziasm si iubire, dar si schimbari majore in viata de zi cu zi a parintilor, schimbari care deseori se traduc printr-o experienta de criza a identitatii acestora.
-
Parintii egocentrici si efectele acestora asupra copiilorEgocentrismul la parinti inseamna o preocupare excesiva de sine, care inseamna ca nevoile copiilor nu sunt observate sau implinite.
Adauga tu primul comentariu: