characters characters

Cum am invatat sa accept emotiile copilului meu

Propus de: Ana Onofrei   |   11 iulie 2014    |   1260 vizualizări

Varsta: 3 - 6 ani, 6 - 11 ani.


*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/rachel_wildphotography/6355603015


Ce frumos este atunci cand gasim cate un joc in care este implicata toata familia, de la mic la mare. Avem multe jocuri preferate: bataia cu perne, de-a Cenusareasa, de-a Alba ca Zapada, de-a ascunselea, leganatul cu patura si altele.


Cred ca de multe ori vi s-a intamplat ca in toiul jocului, cand iti e lumea mai draga, cand toata lumea parca se simte bine atunci rasul se transforma in plans.


Traind astfel de momente aproape la fiecare joc, ne apucau frustrarile pe mine si pe sotul meu si undeva acolo in suflet imi inhiba dorinta de-a ma mai juca vreodata, ma obosea nespus starea de vigilenta pe care trebuia sa o am la fiecare inceput de joc, pentru ca imi era teama sa nu se transforme totul iar in plans.


Imi aduceam aminte de jocurile din copilarie unde mi se spunea: “Iar plangi?, Daca plangi nici nu ma mai joc cu tine!”. Si toate starile astea nu erau decat un mesaj cu bataie lunga, faptul ca imi opream plansul nu facea decat sa-mi creasca si mai mult furia, eram ca o oala sub presiune.


Pana cand am inteles ca plansul e ok, ca este semn bun si ca fetele au nevoie sa planga atunci cand le vine plansul.


De fapt ce inseamna jocul pentru copii, e o modalitate de a stabili o conexiune cu tatal lui, cu mama lui. In momentul jocului, fetele mele isi deschid sufletelul ca o floare, imi arata disponibilitatea lor de a impartasi bucuria, fericirea lor si nu numai aceste emotii, ci absolut toate emotiile de tristete, furie, ferecate inauntrul lor care abia asteapta sa fie scoase la iveala si traite.


Parintele are aceasta capacitate extraordinara de a-si “contine” copilul de-a lungul intregii vieti, de a il acccepta asa cum e, cu toate emotiile lui, de a il insoti in framantarile lui, ajutandu-l sa-si traiasca si aceste emotii de furie, de neliniste si de tristete.


Fiindu-i alaturi si spunandu-i ca este ok sa fie trist sau furios, ca poate sa planga, copilul devine un teren fertil pentru absolut orice principiu vrem sa-l sadim, sa-l invatam.


Impartasesc cu voi unul din dialogurile mele cu fetita mea.

Pe cand ne jucam, Elena s-a lovit usor cu piciorul de marginea patului si a inceput a plange tare:

- Te doare?

- Da! suspinand si plangand Elena

- Poti sa plangi, sunt alaturi de tine! Cand o sa vrei sa ne jucam iar, sa-mi spui. (fara: “puteai fi mai atenta”, “ti-am spus eu”, cuvinte pe care in alte dati ma repezeam sa le zic).

Dupa vreun minut de plans in bratele mele:

- As vrea sa ma ajuti sa repar patutul lui Olaf (Frozen)!

- Bine, draga mea!

Dupa ce am mesterit impreuna patutul, Elena imi zice:

- Mami, tu esti eroaia mea!

- Ce?

- Tati e eroul meu si tu esti eroaia mea!

- Aha, acum am inteles! Te iubesc draga mea!

- Si eu te iubesc mami!.


Ana Onofrei este o mamica de 3 fetite minunate, Elena, Zinaida si Teodora. A facut ASE-ul, intre timp este studenta la a 2-a facultate la Psihologie si aceasta datorita fetitelor ei, pentru ca a vrut sa le inteleaga mai bine (copiii vin pe lume fara manual de instructiuni). Crede ca rolul de mama se invata si ca nu exista mame perfecte poate doar fericite.

Adauga tu primul comentariu:

  • Numele tau
    *Camp obligatoriu
  • Scrie aici comentariul tau!
    (maxim 1000 caractere)
  • Introdu codul de securitate alaturat

    Nu înţeleg codul
    *Camp obligatoriu

Citeste si alte articole din aceasta tema

Mai multe