characters characters

Interviu Andreea Feraru, psiholog, despre terapia de familie: „Cand o floare nu infloreste, repari mediul in care creste, nu floarea."

Propus de: SuntParinte.ro   |   28 noiembrie 2023    |   1154 vizualizări

Varsta: 3 - 6 ani, 6 - 11 ani, 11 - 15 ani, 15 - 18 ani, 18 ani +.

Andreea Feraru
Andreea Feraru este mama a doi baieti, psiholog clinician cu formare in consiliere experientiala, psihoterapie sistemica si psihoterapie corporala, in curand facilitator in Constelatii Familiale. Misiunea ei, asa cum o rezuma ea insasi, este sa insoteasca oamenii in „Calatoria catre centrul Fiintei" cu multa blandete si respect.

1. Sunteti psiholog clinician, psihoterapeut si facilitator in Constelatii Familiale. De curand, ati participat la sesiunea de discutii din cadrul proiectiei speciale a filmului TOTEM in Bucuresti, un film despre un subiect dificil pentru majoritatea dintre noi: mortalitate si doliu. Cum pot parintii sa abordeze aceste subiecte in comunicarea cu cei mici?
TOTEM

Vizionarea filmului Totem a fost o experienta emotionanta si profunda nu doar din prisma sensibilitatii subiectului abordat, dar si datorita subtilitatii metaforelor prin care este privita mortalitatea si cum ne putem raporta la ea. De cele mai multe ori moartea este un subiect tabu, iar unii parinti aleg sa nu expuna copiii la acest tip de informatii din dorinta de a-i proteja. Insa Moartea face parte din Viata si este o certitudine ca fiecare dintre noi va fi atins de ea, asa ca protectia reala presupune, de fapt, sa ii ajutam pe copii sa inteleaga despre asta cat pot in functie de etapa de varsta la care sunt.

Copiii sunt deschisi si curiosi in mod natural, dar daca percep o dificultate din partea parintilor in a discuta un subiect, il pot ocoli din loialitate fata de acestia. Asadar, cred ca un prim pas important in comunicarea cu cei mici despre moarte ar fi ca parintii sa isi constientizeze propriile credinte si emotiile care ii viziteaza atunci cand se apropie de tema mortalitatii.

Un alt mod prin care parintii isi pot ajuta copiii sa se familiarizeze cu aceasta tema ar fi sa ii expuna timpuriu la ciclurile vietii in natura. Impreuna pot observa ca totul moare, dar ca moartea nu este sfarsitul, ci un nou inceput, o transformare. Uneori aceasta este o lectie valoroasa chiar si pentru adulti, ajutandu-i sa contempleze si sa perceapa Moartea ca fiind o continuare a vietii, insa sub alta forma si manifestare.

Recomandarea mea este ca parintii sa fie atenti si la micile ferestre de oportunitate. Adeseori copiii incep sa puna intrebari cu privire la o tema anume. Atunci pot fi cele mai adaptate momente pentru a le vorbi despre subiectul respectiv. Nu cand ne simtim noi, adultii, pregatiti, ci atunci cand cei mici arata ca pot primi informatia, iar curiozitatea este un indicator foarte clar pentru asta. Ideal este sa nu vorbim despre Moarte abia atunci cand viata ne aseaza la masa cu ea intrucat emotiile intense pot distorsiona mesajele pe care vrem sa le transmitem. Propunerea mea este sa discutam acest topic in timp si in tihna, avand claritate mentala si emotionala, insotind astfel copilul sa priveasca moartea ca pe o normalitate, ce-i drept o normalitate extrem de dureroasa si dificil de procesat.

2. Printre formarile in care v-ati specializat, se numara si metoda constelatiilor familiale si sistemice. Ne puteti spune mai multe despre aceasta abordare? Cum ajuta si care sunt principiile pe baza carora functioneaza?

Constelatiile familiale reprezinta o metoda terapeutica din cadrul terapiilor sistemice si fenomenologice dezvoltata de Bert Hellinger. Constelatiile presupun explorarea dinamicilor relationale si a influentelor din trecutul familial. Cu ajutorul reprezentarilor simbolice ale membrilor familiei putem aduce la lumina incurcaturi relationale, blocaje sau loialitati ascunse care pot intrerupe fluxul vietii si curgerea iubirii intre membrii familiei pe mai multe generatii. Pentru mine, ca psihoterapeut de familie, constelatiile reprezinta un instrument valoros pe care continui sa il descopar.

In cabinet lucrez mult cu genograma asa ca la inceput am privit constelatiile ca forma de reprezentare in spatiu a genogramei, o maniera de a pune in act inconstientul de familie pentru aducerea in planul constient dinamicile din realitatea sufleteasca. Pe parcursul familiarizarii cu metoda am inceput sa percep profunzimea si subtilitatea ei. Principii precum ordinea ierarhica, apartenenta, echilibrul intre a darui si a primi si multe altele se regasesc si in scolile de psihoterapie sistemica, insa daca ar fi sa aleg principiul care ma atinge cel mai mult din Constelatiile Sistemice ar fi acesta: „acknowledge what is” - „recunoaste ceea ce este”. Putem face asta privind spre familia noastra cu iubire si smerenie si sa spunem: „Accept ceea ce s-a intamplat, va respect destinul, va onorez si va port in inima mea”.

3. Ce este bine sa stie parintii despre felul in care propria copilarie le influenteaza rolul de parinti si comunicarea cu propriii copii?

Relatia cu parintii este prima relatie pe care o avem, cea mai importanta relatie in care ne gasim extrem de vulnerabili si dependenti din toate punctele de vedere. In copilaria mica se pun bazele tiparului nostru de atasament in dependenta de starea de prezenta, conectare si securizare in raport cu figurile semnificative de atasament, mama si tata. Mai simplu spus, un bebelus poate percepe ca lumea este un loc prietenos si este in siguranta sau, dimpotriva, ca lumea poate fi un mediu rece, ostil, unde nevoile lui nu sunt auzite si implinite, asadar nu se simte in siguranta. In Constelatii Familiale deconectarea emotionala a copilului in relatia de atasament se numeste Miscare Intrerupta a Sufletului.

Aceasta dinamica pe care am avut-o in copilaria timpurie cu parintii nostri devine un etalon, o matrice relationala pe care o vom replica in interactiunile noastre. Copilul isi introiecteaza parintii asa incat disponibilitatea emotionala, afectiunea, suportul pe care le-a primit in copilarie sunt rezervele cu care adultul de astazi se poate conecta (sau nu) cu proprii copii. Vocea parintilor sai devine Vocea dinauntrul sau, iar felul in care s-a simtit privit se transforma in perceptia sa de sine. Apoi acestea le va proiecta in mod inconstient asupra propriilor sai copii.

4. Și, in stransa legatura cu intrebarea anterioara, care sunt semnele frecvente care le arata parintilor ca au nevoie sa isi vindece propriile rani sau traume din copilarie?

Intalnesc in cabinet proaspat parinti care se indreapta spre psihoterapie atunci cand constientizeaza ca repeta anumite comportamente si atitudini pe care le-au avut parintii lor in relatie cu ei si pe care si-au promis ca nu le vor adopta in relatie cu proprii copii. Aceste dinamici sunt extrem de dureroase si greu de controlat deoarece ies la suprafata parti din noi ranite si vulnerabile ale copilului nostru interior. Asta, in mod inevitabil, ii pune pe parinti in contact cu propriile lor traume si, din iubirea pe care o simt fata de proprii copii, dar si din frica de a nu-i rani, se adreseaza psihoterapiei. Adeseori oameni care, desi au cochetat cu ideea de a merge la terapie, abia atunci cand se afla in rolul de parinti constientizeaza cu adevarat impactul pe care il au in viata copiilor, iar asta ii motiveaza si se mobilizeaza pentru a porni in aceasta calatorie spre Sine.

Printre cele mai intalnite semne ca parintii au nevoie sa isi vindece propriile rani din copilarie si pentru care se adreseaza psihoterapiei pot fi: anxietatea sub forma fricii intense de pierdere a copilului, furia extrema resimtita atunci cand copilul manifesta comportamente indezirabile, capacitatea redusa de a controla impulsuri agresive fata de copil, constientizarea dificultatii de a se conecta emotional cu cel mic si multe altele.

5. Cand ar trebui sa ia parintii in considerare terapia de familie si in ce situatii este mai adecvata terapia individuala pentru copii?

Am observat ca parintilor le este mai degraba confortabil sa se indrepte spre psiholog pentru a aduce copilul la terapie, iar atunci cand ii invit pe toti la cabinet, tendinta este sa se retraga. Eu pot intelege de ce se intampla astfel, insa este important ca adultii sa constientizeze ca nu este o solutie sa trimita copilul la psiholog si sa astepte ca acesta sa il "repare". Ce se intampla de fapt? De cele mai multe ori copilul manifesta un comportament – simptom care are legatura cu intreg sistemul familial din care face parte. Este ca si cum ar face o favoare familiei, cu ajutorul simptomului aducand la lumina dinamici nesanatoase, emotii reprimate, granite rigide sau invizibile si multe alte aspecte care pot declansa si mentine "problema" pentru care se cauta rezolvare.

Asadar, terapia de familie este calea cea mai potrivita de urmat, intervenind astfel asupra mediului in care creste copilul, acolo fiind radacinile comportamentului simptomatic. Atunci cand terapia se adreseaza doar copilului, rezultatele pot veni foarte greu sau deloc. Și este firesc sa fie astfel tinand cont ca el se intoarce in familia lui unde nu a existat nicio interventie si unde, de fapt, nu s-a schimbat nimic.

Lucrand cu membrii familiei, copilul primeste mesajul "Nu este nimic in neregula cu tine", iar parintii se responsabilizeaza in ceea ce priveste procesul terapeutic si facilitarea schimbarii, iar acestea se numara printre beneficiile semnificative ale abordarii sistemice. „Cand o floare nu infloreste, repari mediul in care creste, nu Floarea" - aceasta metafora ma ajuta sa clarific parintilor cat de importanta este psihoterapia familiei, in detrimentul celei individuale, in cazul copiilor.

6. Ce i-ati spune unui parinte care simte ca are nevoie de ajutor psihologic, dar se teme sa inceapa terapia?

De cele mai multe ori oamenilor le este frica sa se indrepte spre psihoterapie si este normal sa fie astfel. In primul rand, majoritatea dintre noi avem retineri in fata unei activitati despre care nu stim mare lucru, stim poate doar ceea ce am aflat din filme si din carti. Nu poate fi usor sa mergi spre o persoana necunoscuta, sa te deschizi si sa ii dai voie sa te vada cu adevarat, mai ales cand ai experimentat ceea ce numeam mai sus Miscarea Intrerupta a Sufletului.

In al doilea rand, un alt motiv pentru care apare frica in ceea ce priveste mersul la psiholog este anticiparea faptului ca acolo am putea deschide usi din interiorul nostru de mult incuiate si ferecate, iar asta presupune sa intram in contact cu tot felul de emotii reprimate si cu multa durere. Asadar, sa te indrepti spre psihoterapie este un act de curaj, iar multi oameni fac acest pas atunci cand constientizeaza ca strategiile lor de adaptare si gestionare nu mai fac fata dificultatilor si au nevoie de suportul unui specialist.

Ce i-as spune unui parinte care are nevoie de ajutor psihologic, dar ii este teama sa inceapa terapia? In primul rand l-as invita sa respire constient si sa priveasca spre partea din el care are intentia de a merge la psihoterapie. Astfel el poate observa ca este o parte a lui sanatoasa, plina de resurse si iubire. Sigur ca exista si o parte care il saboteaza si il impiedica sa faca acest pas. Aceasta parte apartine unui intreg “arsenal” de strategii de supravietuire si contine multa frica. Constientizarea acestor parti ar putea detensiona conflictul intern si, astfel, poate facilita luarea unei decizii din iubire si grija de Sine.

Urmatorul pas ar fi cautarea unui specialist alaturi de care sa se simta in siguranta, vazut, acceptat, chiar iubit. Uneori ne gasim psihoterapeutul potrivit din prima incercare, alteori este nevoie sa cunoastem mai multi terapeuti pana ajungem sa simtim ca suntem in prezenta potrivita. Iar atunci cand am gasit omul-terapeut sunt sanse mari sa simtim ca am ajuns Acasa.

Adauga tu primul comentariu:

  • Numele tau
    *Camp obligatoriu
  • Scrie aici comentariul tau!
    (maxim 1000 caractere)
  • Introdu codul de securitate alaturat

    Nu înţeleg codul
    *Camp obligatoriu

Citeste si alte articole din aceasta tema

Mai multe