characters characters

Arta de a nu face nimic

Cum organizam timpul
Propus de: Alexandra Pintea Varnava   |   18 februarie 2016    |   2398 vizualizări

Varsta: 3 - 6 ani.

arta de a nu face nimic
Mereu am crezut ca sunt o mama relaxata. O mama care nu vrea sa-si incarce copilul cu programe extra scolare (ma rog, Ionut e inca la gradinita) si care evita pe cat posibil organizarea timpului copilului ei. Cred cu tarie in beneficiile plictiselii, sunt convinsa ca si ei, cei mici, ca si noi, au nevoie de timp in care sa nu faca absolut nimic si sunt impotriva unui program incarcat cu tot felul de „distractii”. Ore de desen, pictura, sporturi, limbi straine. Sunt convinsa pe zi ce trece ca un copil pana la sase, sapte ani are nevoie de cat mai multa libertate. De joaca in natura, afara, la aer curat. De contact, de catarat, de murdarit.

Asa ca zilele saptamanii noastre arata cam la fel, mers la gradinita de dimineata, masa de pranz acasa, jumatate de ora de joaca inauntru si apoi, program liber, afara. Mergem la plimbare, in parc, la mare, ne intalnim cu prieteni, luam bicicletele, trotineta. Cel putin o zi pe saptamana la bunica in curte, catarat pe dealurile din apropiere, plimbari lungi si joaca multa.

Cine ar fi crezut ca „libertatea” asta pe care o promovam eu, era doar aparenta? Ca viata fara program in care credeam eu era in plina desfasurare chiar sub nasul nostru?

L-am simtit intreaga saptamana. Ceva nu-i pe placul lui. Ne-am vazut de ale noastre pana vineri cand a inceput sa intrebe „Cand vine si duminica aia odata!?”

A rasuflat usurat cand a auzit raspunsul meu si mare bucurie, mare, duminica dimineata. Matinala, eu. Liniste din camera lui. Am intrat de cateva ori sa vad daca-i totul in regula. Dormea dus. S-a trezit si a mai lenevit putin in pat. Mic dejun si joaca-n pijamale pana aproape de pranz. De-abia s-a dat dus din casa cu ta-su, sa cumpere un desert. S-au intors, am mancat si el si-a continuat joaca. Cu usa inchisa, sa fim intelesi. Dupa un timp, liniste. Intru-n camera, Ion al meu dormea. Ziua! M-am speriat - stiu, suna ciudat, dar copilul meu refuza somnul de pranz de vreo doi ani incoace. S-a trezit dupa un timp si am inceput sa-l iau la intrebari:

- Si acum, acum ce vrei sa facem?

- Nimic.

- Nu vrei sa mergem cu bicicleta? La inghetata?

- Nu.

- Nu vrei? Nici in parc?? E asa de frumos afara!

- Nu, nu vreau. Vreau sa nu fac nimic.

- Esti sigur? Esti bine?

- Sunt foarte bine, vreau doar o zi de pauza de la facut orice.

- Pai nu facem nimic, mergem doar la o plimbare. Tu, eu si tata. Oprim la cofetarie, mancam o inghetata...

- Nu, nu vreau. Vreau sa stam acasa. Vreau o zi in care sa nu facem nimic. Dar chiar nimic!


Pe mine m-au trecut toate apele dar m-am conformat, cu jumatate de inima, ce-i drept si i-am facut pe plac. Si am stat si m-am gandit si mi-am dat seama ca al meu copil are dreptate. Chiar daca facem in fiecare zi doar ce ne place, din cand in cand e asa de bine sa nu fie nevoie sa faci nimic, nu-i asa? O fi avand parte de libertate deplina cand iesim afara, are voie sa alerge, sa sara, sa se catere, sa se joace. Dar uneori e asa de bine sa zaci si sa te bucuri de liniste si pace la tine acasa...


*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/jamesjordan/3214800611/


Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (5 ani 1/2), jumătatea proiectului Mame de Poveste jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna.

Traiesc in Grecia de mai bine de 6 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si mai nou, aici, pe SuntParinte.ro

Adauga tu primul comentariu:

  • Numele tau
    *Camp obligatoriu
  • Scrie aici comentariul tau!
    (maxim 1000 caractere)
  • Introdu codul de securitate alaturat

    Nu înţeleg codul         *Camp obligatoriu

Citeste si alte articole din aceasta tema

Mai multe