Ghici ce-i fix sub nasul nostru?
*Sursa foto: Flickr.com
Cand vine vorba de “educatia” copiilor, cred cu tarie in puterea exemplului. Sunt convinsa ca ei copiaza tot, de la cele mai mici detalii pana la chestiuni care ies la iveala mult mai tarziu (uneori prea tarziu). De la comportamente simpatice, pana la cele destructive.
Ionut are acum patru ani. In astia patru, nu l-am “invatat” nimic. Nici sa salute, nici sa spuna multumesc, nici sa-si ceara scuze. Nici sa imparta. Conform unor voci din jur, am un copil prost crescut. Care-mi va crea probleme mai tarziu. Conform celor pe care le observ eu zi de zi la el, am un copil normal care invata zi de zi ceva de la mine si cei din jur.
Se intampla de multe ori, de prea multe ori, sa iesim in parc sa aud conversatii intre parinti si copiii prinsi in mijloc: “Hai, saluta! De ce nu spui multumesc? Ti-a dat o jucarie si nu ai spus nimic. L-ai lovit, spune-i ca-ti pare rau! De ce nu-i dai jucaria ta? O vrea, da-o, ti-o da inapoi! Nu fi rau/ egoist/ prost crescut!”
De ce oare ne punem copiii in fata, ca niste ecusoane asteptand ca altii sa ne defineasca pe noi prin prisma celor facute de cei mici? Suntem parinti “buni” daca micutii sunt politicosi? Oameni buni? Respectati de cei din jur?
Ionut a inceput abia acum, de curand sa verbalizeze salutul. Si l-am surprins vorbind cu cei din jur pe acelasi ton si folosind aceleasi cuvinte pe care le folosesc eu cu ei. Nu saluta pe toata lumea cu “buna ziua” dar cine are nevoie de cuvinte cand limbajul corpului, privirea, sunt asa de expresive?
“Multumesc” si “te rog” spune pentru ca ne aude pe noi. Nu primesc nimic de la el fara sa-i multumesc. Orice doresc i-o spun cu un atat de politicos “te rog” in fata. Si el face exact la fel. Fara sa-l fi “invatat” bune maniere.
Recunosc, mi-a fost tare greu la inceput sa scap de teama de etichetare. Pentru ca si aici, ca si la noi dealtfel, lumea isi petrece o mare parte din timp cu nasul in treburile altuia. Cresterea unui copil e problema de interes national, toti au un sfat, o metoda mai buna decat a ta. Dar cand am vazut ca de fapt ceea ce fac, da rezultate, fara a fi folosit manipulari, cearta sau forta, m-am relaxat. Si relaxat le primesc pe toate. In urma cu ceva timp, Ionut se juca cu ta-su. Se impingeau si se trageau, joaca lor ca intre baieti. Ionut avea o masinuta in mana si cumva, jucaria i-a zburat din mana, direct in obrazul tatalui. Privirea i s-a impietrit. Sotul s-a incruntat de durere si Ionut i-a sarit in brate. “Tati, imi pare rau!” A zis-o si a crezut-o. Si de fapt, asta e tot ce conteaza. Sa inteleaga ce spune, nu sa arunce un cuvant ca sa ne creasca noua sentimentul de sine (“Ce bine l-am educat, stie ce trebuie sa zica! Prin urmare, suntem parinti buni!”) si de fapt, sa fie vorba goala.
In ceea ce priveste chestiunea impartitului, lucrurile stau si mai simplu. Ne temem sa nu fim etichetati drept “egoisti”. Eu mi-am asumat caracterizarea asta fara nici o problema, probabil si pentru ca o aud de cand eram mica si poate, asa, mi-a fost mai usor sa-l scap pe Ionut de corvoada “teoriei impartitului”. Cand suntem in parc si nu vrea sa dea o anumita jucarie, ii respect dorinta. Nu-mi pasa de ce cred alti parinti si mai mult, ma intristeaza cand ii vad cum isi forteaza copiii sa faca gesturi “frumoase”. Daca azi ne vedem pe strada si eu port o jacheta frumoasa cu siguranta nu o sa ma pui sa ma dezbrac sa ti-o dau si tie “doar pentru cateva minute!” Atunci de ce avem astfel de asteptari de la cei mici? Eu am obiecte pe care le impart cu drag cu el, am altele pe care nu vreau sa le atinga nimeni. Ii este clar. Cand are ceva ce vrea sa imparta, imparte. Treceam zilele trecute pe langa un magazin si m-am trezit vorbind de o pereche de pantofi sport. Cu floricele. Cat sunt de draguti, ce mult imi doresc sa-i am, etc. M-a privit foarte serios si mi-a spus:
-Am sa ti-i cumpar eu!
-Serios?
-Da, mergem acasa si numaram banii din pusculita si ii cumpar eu pentru tine. Un cadou.
-E foarte dragut din partea ta. Multumesc. (mi-a tremurat vocea, serios)
-Pai si tu mi-ai dat bani din pusculita ta cand am vrut plastilina!
A ramas sa numaram banii din pusculita si-l ajuta si tati daca nu ajung. Asadar, cine mai are nevoie de lectii de politete, bune maniere si crestere aleasa? Cand sunt toate exact sub nasul nostru?
Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (4 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna. Traiesc in Grecia de mai bine de 6 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si mai nou, aici, pe SuntParinte.ro
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Cum reactionezi cand copilul are comportamente neplacute in mod intentionatO situatie dificila si aparent fara iesire pentru parinti: copilul are comportamente neplacute in mod intentionat si repetat, cu aparentul scop unic de a-i enerva sau atrage atentia parintilor.
-
Cum il inveti pe copil sa nu intrerupa discutiile altor adultiMomentele in care vorbesti la telefon sau cu o alta persoana sau cand lucrezi si nu iti doresti sa fii deranjat sunt momentele in care cel mai probabil, cel mic va avea ceva extrem de important sau de interesant de spus.
-
Comportamentele nedorite ale copiilor si cauzele lorIntelegand comportamentele nedorite ale copiilor in termeni de nevoi, avem mai multe sanse sa ii ajutam pe copii sa le inlocuiasca cu alte comportamente mai adecvate.
Adauga tu primul comentariu: