Interviu cu DARIA TUDOR, pianista si profesoara, coordonatoare a programului “Hoinar. Side by Side”

Programul este dedicat elevilor de școală generală și anul acesta se va desfășurat în două școli din București (Școala Gimnazială de Muzică Nr. 2 și Școala Gimnazială de Arte „Iosif Sava”) și una din Iași (Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”). Hoinar. Side by Side este coordonat de pianista Daria Tudor, care este și creative producer al Hoinar Festival.

Am povestit cu ea, special pentru SuntPărinte.ro, despre importanța educației muzicale, sistemul educațional din România și Germania, provocările pe care le întâmpină în lucrul cu elevii sau studenții, precum și impactul muzicii asupra lor.

Cum a început povestea ta cu muzica?

A început cât se poate de simplu. Eram un copil cuminte, stăteam unde mi se spunea… până în momentul în care auzeam muzică. Deveneam atunci puțin mai năzdrăvană, dansam des în fața televizorului înainte să merg chiar la grădiniță. Din acest motiv ai mei au decis că este cazul să îmi consum energia în această direcție, așa că au contactat o prietenă profesoară la Liceul de Arte „Carmen Sylva” din Ploiești. Aveam pe atunci 3 ani și 8 luni și m-am dus pe role la prima mea întâlnire cu pianul. Abia ajungeam cu capul la claviatură. Nimeni nu ar fi crezut că va continua această poveste la acea vârstă, însă am asistat mult la ore, îmi petreceam timpul în liceu și, ca recompensă, primeam și eu câte 10 minute de lecție. Apoi câte 20 de minute. Iar la finalul fiecărei zile eram întrebată: când mai vii? Răspunsul era mereu același: mâine. Așa a rămas până în ziua de azi. Așa am început pianul cu doamna profesor Anca Florentina Borcea.

Cum ai decis să duci muzica și dincolo de scenă, de reflectoare, în sala de clasă?

Ceea ce se întâmplă pe scenă, în fața publicului, în lumina reflectoarelor, este rezultatul unor zeci, sute de ore de muncă. Muzică există, se formează, se lucrează în sălile de clasă, în cămaruțele unde există un pian sau un instrument muzical, și constant în sufletele tuturor celor care rezonează cu acest mijloc de expresie. Nu am adus muzicii un loc nou, ci mi-am dorit să ajung eu în cât mai multe locuri unde se face muzică, să aduc copiilor o noutate, o bucurie, o experiență care să îi scoată din rutina atât de necesară a orele petrecute singuri cu instrumentul său alături de profesorul de instrument.

Cum a fost trecerea de la România la Germania - ca om și artist? Provocările cele mai mari?

Probabil va fi un răspuns surprinzător și puțin plictisitor - nu a fost deloc greu. Eu am locuit la căminul Colegiului Național de Arte „Dinu Lipatti” din București de la vârsta de 9 ani până când am absolvit liceul. Au fost mulți și foarte importanți ani în care am învățat să mă adaptez, să trăiesc în colectiv și să fac față multor situații mai puțin previzibile. Am plecat la Berlin exact când am împlinit 18 ani, însă activitatea unui muzician, chiar și foarte tânăr fiind, nu se desfășoară niciodată în același loc. Am călătorit de mică în țară, dar și în străinătate, am plecat la concursuri singură, cu procură și însoțită de personalul de zbor de la vârsta de 15 ani. Mutarea a fost, așadar, doar rezultatul acestor activități. Sigur, ulterior, intervine procesul de integrare, comunicarea în limba germană și, poate cel mai complex lucru, începerea activităților specifice unui adult: chirie, organizare financiară și gestionarea timpului fără un orar atât de bine stabilit cum eram obișnuită din băncile școlii. Dar pe toate le-am simțit ca pe o parte de normalitate, parte dintr-un proces firesc de evoluție. Iar ca artist am marele noroc să mă folosesc de un limbaj universal - muzica.

Cum ai spune că te-a modelat formarea și pregătirea educațională din România pentru cariera ta?

Am fost un copil căruia i-a plăcut școala tare mult și am beneficiat enorm de pe urma acestui fapt. Deși elevă în sistemul vocațional, am îndrăgit foarte tare limba și literatura română, orele de geografie, materii la care am și concurat la fazele superioare ale olimpiadelor. N-am știut la vremea respectivă cât de mult mă va ajuta și acest lucru atunci când am decis ca studiile superioare mi le voi face în muzică, la Berlin. Pe lângă acest fapt, România are un sistem vocațional preuniversitar care funcționează, în ceea ce privește rezultatele, mult mai bine decât alte sisteme.

Am avut parte de oameni minunați, de profesori hăruiti, de părinți care au susținut orice activitate a mea.

Cum este sistemul educațional de acolo diferit de cel din țară?

Ar fi nedrept să vorbesc despre sistemul din țară la ora actuală, pentru că nu îl mai cunosc atât de amănunțit cum o făceam acum 10 ani, când am terminat liceul. Pot compara însă sistemul educational german actual cu ceea ce am experimentat eu în România pe vremea când eram elevă, dar s-au schimbat multe. Aici copiii sunt tratați ca niște oameni mari din primele clase. Există enorm de multe avantaje în această prioritizare a individului. Nevoile lor sunt mult mai atent ascultate, deficiențele mult mai bine observate, tratate și corectate, însă nu le este la îndemână să fie fericiți într-un colectiv.

Lucrezi cu elevi și studenți de diferite vârste. Care sunt principalele observații pe care le ai față de abordarea lor în ceea ce privește muzica și studiul ei, în funcție de vârstă? Cum jonglezi tu însăți cu abordarea față de ei? Preferi să lucrezi mai mult cu unii decât cu alții și de ce?

Nu există loc de generalizare în lucrul cu copii/adolescenți. Există, cel mult, niște linii generale care pot fi trasate, însă, chiar și în cadrul aceleași grupe de vârstă, există diferențe enorme între elevi/studenti. Majoritatea orelor de muzică se desfășoară 1 la 1: elev - profesor. Acest lucru mă salvează de misiunea ingrată de a trebui să generalizez și de a avea preferințe. Scopul meu este ca la vârstele mici să se relaxeze, să se joace, în timp ce își dezvoltă abilității motorii, își antrenează coordonarea și fac legături între diverse impulsuri pe care creierul le dă și mișcările produse în corp. Apoi, când e cazul, să devină familiari cu emoțiile, cu gestionarea acestora în situații de stres. De la adolescență către viața de adult intervine motivația pentru care facem muzică, mesajele pe care le comunicăm și canalele pe care le avem la dispoziție. Alegerea repertoriului este extrem de importantă și extrem de personală. Își cunosc și își dezvoltă personalitatea prin aceste repertorii, e o analiză foarte sinceră a fiecăruia și un exercițiu extrem de benefic în dezvoltarea relațiilor cu cei din jur. Majoritatea oamenilor care au contact îndelungat cu muzica clasică tind să fie foarte empatici, să decodeze mult mai repede semnale venite de la cei din jur.

Ești coordonatoarea programului educațional Hoinar. Side by Side. Cum s-a născut el?

Programul s-a născut din două experiențe. Prima este importanța pe care muzica de cameră, deci făcută de un grup de oameni, a avut-o în formarea mea. Pianiștii își petrec mare parte din timp siguri și uneori ajungem ca lumea să se învârtă în jurul nostru și al pianului. Pe mine m-a timorat acest lucru în adolescență. Am simțit ca presiunea este prea mare și toți ochii sunt ațintiți asupra mea. Departe de scopul muzicii acest lucru! Noi, interpreții, avem doar menirea de a transmite mai departe mesajul compozitorului. Nimic nu este despre noi în momentul în care producem actul artistic, în ciuda reflectoarelor și a altor factori. Eu am simțit asta cu adevărat atunci când am început să împart scena cu alți muzicieni. Atunci am simțit că mesajul este mai puternic decât orice teamă a mea. Apoi, în urma programului din școli pe care festivalul Hoinar l-a avut la ultima ediție, am concluzionat că acesta este lucrul pe care ni-l dorim în acest an. Elevii vor cânta împreună, lucru pe care nu îl fac în mod normal până la liceu, noi vom cânta alături de ei și vom explora împreună tehnici de respirație, de adaptare la colectiv, de concepere a unui program de concert. Sigur, toate adaptate vârstelor celor mici.

Ce ai observat din acțiunile pe care le-ați desfășurat în școli în anii trecuți? Ce stârnește elevilor cea mai mare curiozitate? Dar ce îi inhibă?

Cel puțin din experiența noastră, implicarea activă a fiecăruia într-o activitate le stârnește interesul. Orice tip de pasivitate nu îi atrage în aceeași măsură, ba chiar tinde să îi plictisească. Oricât de interesantă ar putea fi o prezentare, un material, atât timp cât ei nu pot contribui, mesajul complet rămâne nelivrat. Această contribuție activă este însă problematic de gestionat, pentru că cei extrovertiți vor fi întotdeauna vocali, iar lucrul acesta îi inhibă pe cei mai puțin curajoși. De aici și ideea acestui an de a-i aduna în grupuri de maxim 4, astfel încât să putem lucra raportat la nevoile fiecăruia. Chiar și workshopul, deși deschis tuturor participanților, va avea momente în care grupuri noi de câte 4 vor fi formate și vor avea taskuri de îndeplinit. Apoi, tot din concluziile anilor trecuți, activitățile au succes atunci când rezultatul este unul simplu și material: „dacă fac acest lucru, mie ce îmi iese?”. Am primit des aceste întrebări de la ei, chiar și referitor la profesia noastră. Anul trecut am fost întrebați cât se poate de direct de un copil de clasa a II-a cât câștigăm pe lună și dacă un pian este mai scump decât o mașină. Există răspunsuri potrivite și adecvate vârstei și pentru astfel de întrebări și trebuie ca noi, organizatorii, să conștientizăm adevărul acestei situații și să găsim căi prin care să ne îndeplinim scopul educațional adaptându-ne nevoilor și curiozităților lor.

Cum ți-ai dori să dezvolți acest program în viitor? Aveți deja planuri conturate?

Aștept cu nerăbdare să ii cunosc personal pe toți cei ce vor participa în acest an. Aștept apoi să le văd reacțiile, să vorbesc și să cânt cu ei, să îmi spună ce le-a plăcut cel mai mult și ce nu le-a plăcut așa de tare. Există multe idei, n-am să dau din casă, mai ales pentru că totul se formează în funcție de relația cu ei. Imediat ce vom încheia acest proiect, vom reveni sigur cu mai multe detalii. Însă un lucru e cert: nu vor renunța la programul educațional.

Cum ai descrie relația actuală a copiilor, a tinerilor cu muzica clasică? Și cum crezi că ar trebui abordată în această eră dominată de tehnologie?

Relația copiilor se schimbă mult mai greu, mult mai lent. Copiii sunt curioși, descoperă lumea indiferent de generația din care fac parte. Se bucură de sunete, sunt fericiți când se pot juca cu ele, sunt chiar mai fericiți când realizează că pot face un lucru foarte bine. Adolescenții sunt mai puțini răbdători acum și, dacă mesajul, scopul pentru care facem muzică nu este clar, atunci nu este în avantajul nostru. De aceea încercăm să ne apropiem de ei nu prin expunerea la 30-40 de minute, uneori chiar o oră de muzică clasică fără întrerupere, ci prin a le explica pas cu pas despre ce este vorba. În ceea ce privește era dominată de tehnologie și muzică clasică, am să concluzionez cu vorbele unui elev de-al meu. A venit la oră extrem de fericit și mi-a spus ca a studiat și va studia mereu de acum înainte. M-am bucurat, dar l-am întrebat, bineînțeles, de unde aceasta convingere. Mi-a răspuns: „am observat că ChatGPT îmi poate face temele la absolut orice, mai puțin la pian. Deci, dacă sunt bun la pian, sunt mai bun decât ChatGPT.”.

Laureată cu premiul Best Young Artist of the Year la Festivalul internațional Art of the Piano – Cincinnati 2019, Daria Tudor este în prezent lector la Universitatea de Arte din Berlin și Barenboim Said Academy, colaborând constant cu societăți de radiodifuziune precum SWR, Deutschlandfunk Kultur și Societatea Română de Radiodifuziune și având angajamente în festivaluri internaționale precum Kissinger Sommer, RheinVokal, Les Jardins Musicaux, MozartFest, George Enescu Festival.