Din prima luna
*Sursa foto: Flickr.com Autor: Kitt Walker
Prima luna ca parinti a fost una tipica. Pe cat de magica simteam experienta asta – pur si simplu nu-mi venea sa cred ca eu am nascut, ca e fetita noastra, ca a stat la mine in burtica etc – pe atat de grea a fost. Dar de asta imi dau seama privind retrospectiv, pentru ca atunci, in miezul lucrurilor, al intamplarilor, luam ca pe un firesc al nostru cotidian plansul ei nocturn, obositor.
M-am tot interesat ce sunt de fapt colicii si explicatia cu mancarea nu mi s-a parut cea mai plauzibila. Asta pentru ca unele mame imi povesteau ca mancau orice si bebelusii lor nu reactionau, n-aveau colici, sau prea putin, si mai ales pentru ca eu am respectat cu sfintenie (la inceput) sfaturile privind alimentatia. Mie mi-a fost clar ca nu asta era problema noastra. Am mai citit si prin alte carti ca durerile provocate de colici sunt direct proportionale cu stresul mamei din perioada adaptarii, cu temerile ei. Ei bine, teoria asta a miscat mai mult in mine decat cea cu alimentatia. (Desi am auzit in mod direct si despre cazuri in care bebelusul reactiona la un aliment anume. Vorbesc, dar, strict din propria-mi experienta.)
Da, stiam ca sunt destul de stresata, dar nu-mi puteam gestiona foarte bine emotiile. Era un amalgam de trairi intense, ca dupa nastere. Si daca inainte n-as fi crezut in ruptul capului ca e posibil, acum zic linistit, „da, poti fi fericit si iritabil in acelasi timp”.
O prietena imi tot zicea ca trebuie sa ma linistesc, ca fetita ma simte si stiam ca are dreptate, dar pentru ca nu-mi dadeam seama cum sa procedez, ma frustram usor.
Colicile la noi au durat o luna si jumatate, dar a fost o perioada intensa, obositoare. Perioada a fost un pic atipica pentru ca fetita avea zile cand dormea neintrerupt.
Cand fetita a implinit o luna, sotul meu a trebuit sa plece din Bucuresti doua zile. Alea au fost cele mai grele pentru mine. In prima noapte, fetita plangea atat de tare incat am inceput sa alerg prin casa cu ea, o purtam in wrap si mai mai ca imi venea si mie sa plang. L-am sunat la 2 noaptea pe sotul meu ca sa vorbim (simteam nevoia sa ma descarc si doar el ma putea linisti). Treptat, am inceput sa ma linistesc, si spre sfarsitul conversatiei am observat ca s-a linistit si fetita. Momentul ala a fost ca un declic. Robert (sotul) m-a sfatuit sa ii cant. Am inchis telefonul si am inceput sa ii cant. Nu mai cantasem de ceva vreme si am simtit ca imi lipsise. Am cantat cu mare placere si ea a adormit! Asa am adormit-o si urmatoarele zile! Eram nespus de incantata!
Din acel moment, raportarea mea la momentele ei agitate s-a schimbat. Au fost si momente destule cand ii cantam din ordin rational, si ea – fetita – ma sesiza imediat. A devenit totul mai usor. Noi am combinat multa vreme (patru luni) leganatul la piept cu cantatul. Asa o adormeam. Deci da, copilul preia.
Laura Andreea Neagoe are 28 de ani si este mamica unei fetite de cinci luni. A terminat Facultatea de Actorie, a profesat vreme de doi ani si jumatate in provincie dupa care a venit in Bucuresti unde a inceput sa lucreze cu copii in gradinite, organizand module de dans. In prezent se bucura sa stea acasa cu fetita ei si sa se implice in activitatea Work At Home Moms Romania. O puteti vizita pe Facebook.
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Absenta tatilor din viata fiicelor. Efectele la maturitateCopiii abandonati de unul din parinti sau de amandoi traiesc sentimente intense de furie, uneori ascunsa, alteori clar vizibila comportamental prin batai fizice si agresivitate indreptata asupra celor din jur.
-
Ce sa eviti cand copilul tau are o criza de furieAminteste-ti ca toti copiii au crize de furie si toti parintii trec la un moment dat prin astfel de situatii cu copiii lor.
-
Puterea exemplului personal in relatia parinte-copilCopiii invata cum sa se comporte observandu-i pe cei din jur, mai ales propriii parinti.
Adauga tu primul comentariu: