Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

Ai lucrat peste 20 de ani in industria de PR atat la PRO TV, cat si la Antena 1. Ai fost alaturi de cele mai in voga celebritati, le-ai construit imaginea si te-ai ocupat de promovarea unor show-uri de televiziune care au facut istorie in Romania. Fiind job foarte solicitant, nu pot sa nu ma intreb: cum ai reusit in toti acesti ani sa-ti faci timp pentru tine, ca om, si pentru familie?

Asa este, am 23 de ani de experienta in domeniul PR-ului de televiziune (19 ani la PRO TV, 3 ani la Antena 1) si, intr-adevar, asa cum ai spus si tu, intotdeauna a fost un job solicitant. Mai ales prin prisma faptului ca nu a existat niciodata un program fix, de la 10 la 18, ci unul aproape non-stop. Intr-o meserie de acest fel mereu trebuie sa fii la dispozitia presei, pentru orice fel de detalii legate de emisiunile si vedetele pe care le reprezinti intr-un fel sau altul, mereu trebuie sa fii pregatit pentru tot felul de situatii de criza sau lucruri care pot aparea pe neasteptate. Timp de 23 de ani am lucrat aproape in fiecare duminica si atunci cand munca celor din productie se incheia, a noastra abia incepea. Ani de-a randul mi-am petrecut revelionul in strada, la „serviciu”, a doua zi fiind pregatita pentru materialele ce trebuiau trimise la presa. Ca era Craciun sau Paste, noi eram mereu in garda pentru a trimite audiente si materiale de follow-up.

Mai nou exista o legenda care spune ca meseria de PR inseamna sa stai toata ziua la cafele si sa te intalnesti cu oameni, iar eu si colegele mele nu putem decat sa zambim in fata unor astfel de pareri.

La categoria timp liber n-am excelat niciodata si trebuie sa recunosc ca mereu m-am simtit impartita in zeci de mii de directii. Mi-a fost deseori greu sa fac tot ceea ce trebuia sau imi doream sa fac, dar am incercat sa ma organizez cat de bine si de mult a stat in puterea mea, astfel incat sa fiu si o mama si o sotie buna. Deseori imi reprosez ca nu am fost mai mult alaturi de fiica mea, dar, cu toate astea, stiu ca am facut tot ce am putut eu mai bine, in conditiile date, pentru ea. Au fost saptamani in care nu o vedeam decat dormind, in care ma apucam sa gatesc si sa fac treburile casei, abia dupa ce toata lumea dormea, alteori ma trezeam la 5-6 dimineata ca sa las totul in regula acasa, inainte de a pleca la serviciu. Nu stiu sa spun si nici nu ar fi frumos sa spun ce calitati cred ca am, dar daca ar fi sa numesc una singura aceea ar fi faptul ca sunt foarte muncitoare si dedicata oamenilor, muncii si proiectelor in care ma implic.

Ce le-ai spune tinerelor mame care cred ca trebuie sa aleaga intre profesie si viata personala?

Nu-mi place deloc sa dau sfaturi pentru ca fiecare om ia cele mai bune decizii pentru el. Eu cred ca se pot face bine amandoua, dar in cazul meu a fost nevoie de multa munca si ar fi o minciuna sa spun ca a fost usor. Au fost momente in care am simtit ca serviciul imi fura din timpul pe care ar fi trebuit sa-l dedic fiicei mele, au fost multe momente in care m-am simtit vinovata ca nu am fost langa ea, in mijlocul familiei mele, momente importante in care stiu ca ar fi avut nevoie de mine.

In fotografiile tale de Facebook tu si fiica ta, Andreea (28 ani) aveti o chimie extraordinara. Cum ai construit relatia cu ea de-a lungul anilor, cum ai intretinut aceasta relatie?

Sunt foarte fericita ca am acum cu fiica mea relatia pe care mi-am dorit-o dintotdeauna si la care am visat. Sunt fericita ca a iesit din ea un om curajos, un om bun in esenta lui.
Relatia noastra nu a fost mereu una lina, poate si din cauza faptului ca Andreea provine dintr-o familie destramata. Pentru mine a fost greu sa gestionez unele lucruri din trecut, care au stat mereu ca un nor asupra noastra. Iar pentru un copil poate fi si mai dificil sa inteleaga niste consecinte pentru care el nu are nicio vina, dar de pe urma carora trebuie sa sufere fara motiv. Ma bucur insa enorm ca tot ceea ce a fost greu s-a transformat in putere, tot ceea ce a fost altfel ne-a unit si ne-a facut prietene, si ca nu e nimic ce sa nu ne putem spune.

Cand ti-a fost cel mai greu in ce priveste educatia Andreei? Cand ai simtit ca esti in impas si nu stii cum sa comunici mai eficient cu ea?

In perioada adolescentei mi-a fost cel mai greu. Atunci cand ea ar fi avut nevoie sa inteleaga mai multe despre talal ei biologic, iar eu n-as fi vrut decat sa uit un trecut tulburator. Cand ea simtea nevoia sa se razvrateasca, iar eu nu-mi doream altceva decat sa ramana copil. Cand adolescenta o facuse curioasa si dornica de viata specifica varstei, iar eu parca nu eram pregatita pentru asta. Au fost multe momentele in care am simtit ca scap lucrurile de sub control si ca-mi fuge pamantul de sub picioare. in plus, faptul ca eram mereu ocupata cu serviciul si ca lucram aproape non-stop mi-a facut foarte dificila acea perioada.

Cum iti amintesti primii ei ani de scoala? Te-ai confruntat si tu, ca atati alti parinti, cu celebrele replici „nu-mi place la scoala!” sau „nu vreau sa fac teme”?

Andreea a fost dintotdeauna foarte diferita de mine, cel putin la suprafata, iar pentru o perioada lunga de timp am tot incercat sa o fac sa semene cu mine, crezand ca asa e bine. Am gresit, insa. Acum am ajuns sa apreciez tocmai lucrurile care inainte o scoteau in evidenta, dar care mie mi se pareau ca fac din ea un copil neascultator. Andreea a fost dintotdeauna plina de energie, curajoasa, plina de initiative, unele destul de neconventionale. Acum radem de fiecare data cand ne aducem aminte de momentele in care la sedinta cu parintii nu ma oprea la sfarsit diriginta pentru a-mi face observatie ca „vorbeste” in timpul orei, ca „se agita”, ca „deranjeaza”, ca „nu sta locului”. Mie-mi venea sa intru in pamant de rusine cand auzeam astfel de lucruri, insa, o data, sotul meu de acum m-a intrebat: „Bine, bine, e neastamparata, dar invata?”, lucru pe care eu uitam sa-l mai intreb. Bineinteles ca la sedinta urmatoare abia am asteptat sa pun aceasta intrebare, la care diriginta mi-a raspuns: „Da doamna, de invatat, invata, dar e neastamparata, vorbeste si deranjeaza ora”. Si pot sa spun ca, pentru prima oara, m-am mai linistit. De asemenea, mai radem si de faptul ca la orice cursuri as fi inscris-o, mai devreme sau mai tarziu, profesorii o „dadeau afara”. De la cursurile de dans, de la informatica, la un moment dat, chiar si de la karate. Am aflat tarziu de ce nu mai merge la aceste cursuri, eu crezand ca pur si simplu nu se mai organizeaza sau ca s-a plictisit de ele. Acum e nostim, dar pe atunci nu mi se parea. Si ar mai fi ceva, tot asa nostim (acum) de povestit, dar care la vremea respectiva ma enerva si ma supara la culme si anume faptul ca, de cate ori o intrebam pe parcursul vacantei de vara daca si-a facut toate lectiile, inevitabil, cu doar o zi inainte isi dadea seama, fie ca mai avea o carte de citit si povestit, fie ca mai avea un caiet intreg de lectii la matematica... Sa fi vazut cum intram in priza toti ai casei si ne apucam de citit si conspectat, de rezolvat probleme... Nu mi se parea nimic amuzant atunci, desi acum facem haz de necaz pe tema asta.

Asadar, Andreea a fost un copil care invata bine si usor, dar care trata uneori lucrurile cu o nonsalanta exasperanta pentru noi, parintii, si care avea o energie de invidiat.

Ai fost o mama exigenta care punea pret pe note sau te-a preocupat mai degraba parcursul educational in sine al Andreei, nu neaparat rezultatul final?

Eu zic ca am fost o mama intelegatoare, ca am incercat sa o fac pe Andreea sa inteleaga ca exista etape in care conteaza notele, ca indiferent de cat de priceput si talentat ai fi la unele domenii, e important sa ai rezultate. Am facut greseala de a o compara uneori cu alti copii (cuminti si cu note mari), lucru pentru care-mi pare rau si astazi, dar sunt totodata bucuroasa ca tot ceea ce a avut Andreea „altfel” decat alti copii s-a intors in favoarea ei. Daca ar fi sa dau un sfat, acela ar fi de a avea incredere in copiii nostri si de a ne bucura atunci cand ies din rand. Eu, de exemplu, am facut o tragedie din primul sau tatuaj, din tunsoarea skrillex, si poate ca am inteles destul de tarziu ca aceste manifestari de „libertate” nu-i afecteaza nicidecum intelectul, ci sunt doar niste comportamente ale unui om ce simtea nevoia sa se exprime. Andreea a fost dintotdeauna „rebela” in felul ei, dar acum am ajuns sa apreciez foarte mult felul ei de a fi si curajul de a nu se fi indepartat de ceea ce este ea, in esenta ei. Pot spune ca sunt mandra de felul in care s-a dezvoltat, imi place s-o vad atat de iubitoare de animale, atat de dornica sa le ajute, sa le salveze (numai eu stiu cate animale n-am oblojit la noi pe balcon, animale ranite, flamande etc). Chiar si acum are acasa doua cateluse, una luata de pe strada, care avea si un puiut in burtica, fara ca ea sa stie, pe care le creste ca pe doi copii. Imi mai place si faptul ca este foarte asumata, dar, mai ales, ca este un om foarte bun la suflet.

Esti una dintre scriitoarele cele mai citite din Romania, pe social media oamenii se fotografiaza alaturi de cartile tale si impartasesc si prietenilor lor virtuali bucuria de a fi descoperit cartile tale minunate. Care ar fi, in opinia ta, top 5 carti ale copilariei pe care ar trebui sa le citeasca cei mici?

Mi-e teama ca lecturile copilariei mele nu mai corespund cu lecturile tinerilor din ziua de azi. si e normal sa fie asa. Noi citeam cartile la care aveam acces, destul de putine la vremea respectiva, mergeam la biblioteca si alegeam de acolo ce ne facea cu ochiul, dar astazi exista o varietate atat de mare de carti care i-ar putea cuceri pe copii, incat mi se pare foarte usor sa gasesti ceva sa-ti placa.

Pe vremea mea, am citit cu sufletul la gura „Winnetou”, „Cocosatul de la Notre-Dame”, romanele de capa si spada, „Cosette” (o carticica mica, cu un fragment din „Mizerabilii”, pe care am citit-o mai tarziu) si multe, multe povesti nemuritoare.

Care sunt cartile care te-au impresionat pe tine cel mai mult?

Am carti care se vor lega intotdeauna de diferitele perioade ale vietii in care le-am citit si, asa cum am spus de multe alte ori, imi plac mai degraba autori, decat carti. De fiecare data cand gasesc o carte care imi place, cumpar imediat toate volumele autorului respectiv. Imi place sa vad evolutia scrisului lui, temele repetitive (uneori) sau, dimpotriva, felul in care se reinventeaza la fiecare carte. Ma bucur cand descopar carti fabuloase si unele mai putin reusite ale aceluiasi autor, imi place sa le vad vulnerabilitatea, lucrurile care-i diferentiaza. Asadar autorii mei de suflet sunt: Mircea Eliade, John Steinbeck, Ian McEwan, Ismail Kadare, Paul Auster, Haruki Murakami, Jose Saramago, Dostoievski, Dino Buzati, Jonathan Franzen, Alberto Vázquez-Figueroa, Llosa, Jonathan Coe, Donna Tartt, Philip Roth si multi, multi altii.

De ceva ani suntem in plina era digitala, traim in mediul online si uneori pentru mediul online. Cum apreciezi relatia tinerelor generatii cu online-ul?

Lucrurile stau asa dintotdeauna pe acest pamant: un lucru se pierde, in timp ce altul se castiga. Tinerii din ziua de azi au posibilitatea de a cunoaste lumea mult mai usor si de la varste foarte fragede. Au din start avantajul de a avea acces la lucrurile pentru care noi, altadata, trebuia sa scormonim in biblioteci, sa cautam. Aproape totul e la dispozitia lor, cu un efort minimal. Iar asta se traduce uneori intr-o capacitate aproape innascuta de a se folosi de tehnologie in folosul lor. Folosite cu masura, toate inventiile tehnologice ii ajuta pe copii sa se dezvolte altfel.

Probabil tehnologia va face parte tot mai mult din vietile noastre, din viata copiilor nostri nu mai zic. Crezi ca e important ca educatia sa se adapteze noii realitati?

Da, cred ca este important sa ne adaptam noii realitati. Dar pe de alta parte, nu pot sa nu sesizez prapastia care se deschide intre cei care au acces la educatie si cei care nu au. Cum, de exemplu, nu pot sa nu fiu impresionata de generatiile din urma, parintii, pensionarii nostri, cu care lumea in care traim pare sa nu mai aiba rabdare. Batranii nostri sunt lasati in urma, exilati in lumea lor.

Din pacate, conteaza inca foarte mult locul in care te nasti, familia in sanul careia traiesti. Mai sunt destule scoli cu toaleta in curte, scoli neincalzite, in care copiii n-au vazut si n-au folosit in viata lor un calculator. Exista inca scoli la care copiii ajung dupa kilometri intregi parcursi pe jos, dupa cum sunt institutii de invatamant unde un cadru didactic preda singur cateva materii.
si lasand la o parte toate aceste probleme, nu putem sa nu ne gandim la schimbarile dese si uneori neinspirate prin care trece invatamantul romanesc, programa nepotrivita, nemultumirile cadrelor didactice, umilirea lor cu promisiuni nerespectate.

Eu cred ca educatia este fundamentul oricarei societati si ca aceasta ar trebui sa devina o prioritate a statului, a fiecarei familii in parte.

Cum vezi tu, ca scriitor si promotor al culturii, educatia viitorului? Cum este si cum ar trebui sa fie? Cum pot fi copiii atrasi in mod placut catre cunoastere?

Un prim pas ar fi exemplul parintilor. Intr-o casa in care parintii nu citesc, e mai greu ca un copil sa faca asta. Traim vremuri in care lipsa timpului, oboseala ii fac pe parinti sa nu mai aiba energia de a petrece timp cu copiii lor. Eu cred insa ca oricat de mult l-ai lasa in fata calculatorului sau la cursuri specifice varstei lor, orice copil are nevoie de sprijinul sau macar de prezenta parintilor. Orice vorba buna spusa intr-un moment cheie devine un moment de neuitat in memoria copilului, dar si invers. Lipsa parintelui din viata copilului atunci cand acesta are nevoie de el va ramane pentru totdeauna in sufletul copilului. E ciudat cum peste ani ne amintim de anumite momente – mai mult sau mai putin importante – care ajung sa ne marcheze si sa ne influenteze existentele. Culmea e ca uneori nu pastram amintirile pe care ni le dorim, ci tocmai, pe acelea pe care am vrea sa le uitam. De prea putine ori copilul isi va aduce aminte de eforturile pe care le-ai facut pentru a-l creste fara lipsuri, dar intotdeauna iti va aduce aminte cand l-ai ranit sufleteste. Asadar, consider ca atentia si deschiderea la dorintele, micile pasiuni sau inclinatii ale copilului trebuie neaparat exploatate. Este important ca un copil sa faca cu placere anumite lucruri. Tocmai de aceea ei trebuie ademeniti cu tot felul de lucruri care le-ar putea placea, iar la primul semn ca exista acolo un sambure de interes, sa existe deschidere din partea parintelui.

Mi-aduc aminte ca fiicei mele nu-i prea placea sa citeasca, iar acest lucru ma supara peste masura. Nu stiam ce sa fac si cum sa procedez pentru a-i deschide acest orizont. Noi citeam amandoi acasa, dar de ea nu se lipea deloc aceasta activitate. La un moment dat, am primit de la o buna prietena primele trei volume din seria „Harry Potter”. Cand i-am spus fiicei mele ca prietena mea a stat trei zile si trei nopti cu nasul in carti, i-am aprins o luminita. Dupa aceea, i-am spus cateva lucruri despre autoare, cat de mult s-a chinuit sa publice, ce viata grea a avut pana cand s-a indurat un editor sa dea credit cartilor ei care sunt acum iubite de copii si oameni mari, in egala masura, pe intreaga planeta. O vreme n-am mai vorbit despre ele, dar i le-am lasat la ea in camera, pe birou. Intr-o noapte, am descoperit-o citind, pe sub patura, mult dupa ora de somn. I-am aprins eu insami veioza si i-am spus ca poate citi cat de mult vrea, doar sa tina cont de faptul ca a doua zi merge la scoala. A devorat cele trei carti, dupa care a asteptat urmatoarele volume cu sufletul la gura. Intre timp, am profitat de aceasta deschidere a poftei de citit si i-am cumparat toate cartile de fantasy sau altele asemanatoare.

Usor-usor, a trecut la alte stiluri, alte abordari, iar astazi obisnuim sa discutam despre cartile pe care le citim fiecare dintre noi.

Pe 19 mai vei lansa cea de a treia carte a ta, „Purgatoriul ingerilor”, roman despre care tu insati spui ca „am scris aceasta carte pentru ca ma impresioneaza vulnerabilitatea copiilor, pentru ca uit greu un chip trist, pentru ca nu pot sa nu ma-ntreb unde dorm, ce mananca, ce vieti au copiii strazii, dar mai ales care este povestea care i-a adus acolo.” Ce ai simtit in tot timpul in care ai scris-o?

Cartea aceasta m-a consumat destul de mult, pentru ca atunci cand scriu ma pun cu totul in pielea personajelor. Am scris cartea dintr-o nevoie de a vorbi despre copiii disparuti, copii pe care parintii lor inca ii cauta, dar care pentru noi, ceilalti, nu exista. Am scris in carte despre „nepasare”, cea care cred eu ca ne va ucide. Nepasarea care ne indeparteaza de conditia nobila de oameni, de rasa superioara. Mark Manson spunea in cartea lui „Arta subtila a nepasarii” ca nepasarea nu e un defect, nu e o vina, pentru ca oricat de mult am vrea, nu ne poate pasa de tot ceea ce e in jurul nostru si ca trebuie sa ne facem cumva o ierarhie a lucrurilor de care trebuie sa ne pese.

Pe de o parte, sunt de acord cu el, pe de alta parte, eu cred ca e vital sa ne indreptam atentia si asupra lucrurilor care nu ne afecteaza in mod direct, dar care exista. Nu inseamna ca daca nu ni se intampla noua, ele nu se petrec. Oamenii si-au construit un sistem de aparare prin care se protejeaza de lucrurile rele din jurul lor. Si pe undeva e firesc sa faca asta.

Am vazut zilele trecute circuland pe Facebook o fotografie cu copiii amarati din Africa, cu burti umflate de paraziti, morti de sete si de foame, copii fara nicio vina, condamnati inca de la nastere unei suferinte perpetue. Si-atunci ma-ntreb, cum de ne putem suporta? Acele fotografii fac de ras intreaga omenire, ne pun in fata unei oglinzi in care refuzam sa ne uitam. Ne-am vedea atat de urati, atat de fara suflet, atat de meschini. La ce ne sunt de folos telefoanele si casele inteligente, marile descoperi in domeniul IT, fara de care – culmea – ne dam seama ca nu putem supravietui – daca nu suntem in stare sa curmam suferinta unor suflete nevinovate. si cand spun, sa curmam, ma gandesc la niste solutii atat de simple si de la indemana nu doar pentru marii bogati ai lumii, ci pentru oricare dintre noi. Daca fiecare om de pe acest pamant ar dona un leu, un cent, un franc, un dolar, un euro intr-un fond comun de ajutorare a muribunzilor planetei, cred cu tarie ca am putea face un mic pas spre normalitate. Ma framanta foarte tare aceste lucruri si mi-ar placea sa am puterea sa schimb ceva. M-am tot gandit la modul practic cat de greu ar fi ca toate tarile planetei sa se uneasca pentru a da o mana de ajutor acolo unde copiii mor de foame si de sete. Ar fi atat de usor... daca ne-ar interesa...