Dezvoltarea copilului si temerile parintilor
Despre teama si ce bine-i sa n-ai!
Sunt o fricoasa. Mereu am fost stilul ala de om care pune raul inainte si nu se poate relaxa usor pentru ca duce-n spate un munte de griji. De cand a aparut Ionut in viata noastra, de cinci ani si 4 luni am impresia ca am trecut printr-o grozavie de temeri si frici. Am sarit in ape reci ca gheata pentru ca cateva clipe mai tarziu sa ma cufund in ape clocotinde. Am experimentat in astia ani, atatea senzatii incat ma simt mai vie ca oricand. Si cate temeri, Doamne, cate temeri, cate frici. Rad acum privind in urma, dar parca nu-i rasul meu. Am risipit zile si nopti bune, momente frumoase si clipe ce nu se vor mai intoarce vreodata. Daca tu, parinte care ma citesti acum esti la inceput de drum, asculta-ma.
M-am temut că nu voi avea o nastere usoara, ca nu o sa inteleg cand va fi momentul sa nasc, ca o sa ma trezesc mama si n-o sa stiu ce sa fac. Si ce natural a venit totul. Si inca mi-e ciuda pe mine ca n-am stiut sa ma bucur de clipe ce-au fost unice.
Mi-a fost teama ca piticul nu mananca atat cat trebuie. Am citit si recitit grafice de crestere si tabeluri cu masuri si gramaje. Am masurat tot. Si cate momente am pierdut cu ochii-n grafice si cate nopti am stat treaza masurand si cantarind. Copilul a crescut, in ritmul lui insa eu am ratat momente ce nu se vor mai intoarce vreodata.
Mi-a fost teama ca micutul nu o sa vrea sa doarma niciodata la el in camera. Ca o sa vrea sa stea lipit de mine pana la adanci batraneti. Mi-a fost teama de “se invata-n brate” si “nu va fi independent”. E drept, n-am ascultat eu chiar de toate vocile binevoitoare din jur, dar tot cred ca teama m-a facut sa nu-l tin destul in brate. Acum vreau eu si nu vrea el. Sunt seri in care ma rog de el sa doarma cu noi si ma priveste razand, dar mami, eu vreau in patul meu. Ei bine, mi-a fost teama si acum as da timpul inapoi.
Mi-a fost asa de frica de toate etapele descrise prin carti si de alte mamici. Cand a stat, cand s-a ridicat, cand a umblat. Am trait cu teama ca nu le va face la timp si am trecut cu vederea momente unice. Le-am bifat pe alea asteptate. De teama. Au trecut asa de repede.
M-am temut teribil ca al meu copil va intarzia cu primele vorbe. Doua limbi in casa, a treia doar din auzite, toti cei jur cu idei una mai pestrita ca alta. Pana la urma, si astea temeri au fost nefondate. Ionut a inceput sa vorbeasca in momentul in care a fost pregatit sa o faca.
Teama ca o sa fie cu scutec pana la liceu? De asta v-am spus? Pana la 3 ani trecuti Ion si scutecul au fost nedespartiti. Ce frici m-au trecut. Transpiratii reci privind in jur si vazand alti copii de varsta lui fara. Ei bine, copilul meu a renuntat de buna voie exact atunci cand m-am relaxat eu. Nu-i o chestie pe care s-o poti controla, dar pana sa-mi dau seama de asta, am trecut oceane de frici.
Mi-a fost teama ca nu se va dezlipi de mine cand va merge la gradinita. Ca nu se va descurca singur, cateva ore fara ma-sa langa el. Si ce bine s-a desprins si ce usor si cu cat drag ma linisteste el pe mine: ŢMami, sunt bine. Du-te linistita!".
Ce frica mi-a fost ca al meu copil e al mai ciudat dintre toti. Ca pana-n luna iulie a stat cu pantaloni lungi pe plaja si cu sosete-n casa si p-afara, ca sa nu atinga cu “gegetele” nimic. Cum il priveau toti si mie-mi ingheta inima-n mine vazandu-l cum se incapataneaza cu ale lui - vreau pantaloni lungi, mie nu mi-e cald. De cate ori mi-am muscat limba si n-am zis decat un “Ok, daca ti-e cald sa-mi spui” in loc sa fi tipat ca nebuna? Ce temeri mi-au trecut prin minte si ce de ajutor mi-au fost vorbele din jur - "Nu-l lasa dupa capul lui, o sa fie-un rasfatat!". Ei bine, nu-i nici rasfatat si de dezbracat se dezbraca singur acum, cand simte ca e cald. Ce frici, ce momente de zbucium nefondat.
Ce teama mi-era ca va fi un antisocial, ca nu schimba o vorba cu nimeni ci se retragea intr-un colt si se juca de unul singur. Ce prostie. Copilul meu se dadea la o parte, dar observa interactiunea mea cu altii si mare mi-a fost mirarea sa-l vad imitandu-ma. Aceleasi gesturi, acelasi ton. Si prin ce momente incarcate de teama am trecut eu, in loc sa ma bucur de el, asa cum e.
Acum le privesc pe toate lasate-n spate, ma cert ca am fost fricoasa si tematoare. Imi promit ca invat din greseli. Si, ce-i mai important decat toate, invat sa am incredere in Ionut. Asa dispar toate temerile, garantat.
*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/swambo/14560664224/
Alexandra Pintea Varnava
Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (5 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna.
Traiesc in Grecia de mai bine de 7 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si sunt jumatatea proiectului Mame de Poveste. De aproape un an, ma gasiti si aici, pe SuntParinte.ro
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Cum contribuie parintii la anxietatea copiilorIn calitate de parinte joci un rol foarte important in conturarea sanatatii emotionale a copilului tau, de aceea e important sa acorzi o mai mare atentie, mesajelor pe care le transmiti la nivel constient, dar mai ales inconstient.
-
Interviu Andreea Feraru, psiholog, despre terapia de familie: „Cand o floare nu infloreste, repari mediul in care creste, nu floarea."Andreea Feraru este mama a doi baieti, psiholog clinician cu formare in consiliere experientiala, psihoterapie sistemica si psihoterapie corporala, in curand facilitator in Constelatii Familiale. Misiunea ei, asa cum o rezuma ea insasi, este sa insoteasca oamenii in „Calatoria catre centrul Fiintei" cu multa blandete si respect.
-
Motivatie si activare - copiii au nevoie de amandouaDeseori ne concentram atentia asupra nivelului de motivatie al copiilor - cum le crestem interesul si motivatia de a invata lucruri noi sau de a citi, de exemplu. Insa cand ne orientam atentia doar asupra motivatiei, pierdem din vedere un element la fel de important: activarea.
Adauga tu primul comentariu: