De ce isi mint parintii copiii
Minciuna are picioare scurte
Nu-mi place sa mint si sa pacalesc pe nimeni. Mereu am preferat adevarul, oricat de dureros, in locul unei minciuni. Si sunt convinsa ca multi dintre voi sunteti de acord cu mine. De ce ni se schimba insa perceptia, gandul ca minciuna e o greseala, atunci cand vine vorba de copii? De ce pacalelile pe care le livram copiilor nostri dintr-o data sunt iertate? Sau ma insel?
De cate ori nu mi-a fost dat sa asist la scene de la gradinita, in care parintii isi linisteau micutii spunandu-le sa intre in clasa si ei vor sta afara. Dupa care, se faceau nevazuti. Sau se scuzau ca merg la toaleta si dispareau repede, repede.
De cate ori, in parc, nu am auzit amenintari - “Plec fara tine! Te las aici!”, minciuni pana la urma, pentru ca stim bine si da, stiu si ei, copiii ca asta nu se va intampla. O prima data
s-ar putea sa fie speriati, sa ne creada, dar sunt convinsa ca in timp, ajung sa inteleaga ca ceea ce stim cu totii ca e de fapt: O minciuna.
Ce ne face sa credem ca e in regula sa-i mintim? Pentru ca-s mici? Si nu inteleg? Pentru ca nu au experienta vietii?
In 5 ani si 4 luni de viata cu Ionut nu i-am spus nici o minciuna. Nu exagerez, nu. Nici eu, nici sotul meu. Nici cand a mers la gradinita, nici cand evadam cate un weekend in doi si-l lasam in urma, nici macar atunci cand era de o schioapa si nu putea vorbi.
Bunica-sa isi aminteste si acum - Ionut era de cateva luni si l-am lasat o seara in grija ei. L-am luat in brate si i-am spus exact ce se va intampla. Plec, unde plec, in grija cui il las, cand ma intorc. Sunt convinsa ca nu m-a inteles, insa am creat un obicei pe care-l respectam in continuare si de la care nu ne-am abatut in toti acesti ani.
Ca de multe ori ar fi fost mai usor sa-l pacalim ca sa evitam cate o criza de suparare? Asta cu siguranta. Dar pentru ca pe noi nu ne deranjeaza furia si nici frustrarea - sentimente omenesti si de care ne bucuram cu totii in egala masura! - am preferat sa alegem drumul sinceritatii. Cand a mai crescut si a inceput gradinita, primele zile cu plans le-am acceptat asa cum au fost. Mi s-a propus de multe ori sa-i spun ca “merg la toaleta si ca vin imediat” iar apoi sa ma fac disparuta (asta a fost primul semnal ca nu nimerisem gradinita potrivita, dar asta-i deja alta poveste!) dar de fiecare data am refuzat politicos varianta.
Cand ne-am pregatit de mers intr-o excursie in doi, prima mai lunga, ni s-a soptit sa-i spunem ca venim repede. Nu, nu pot sa-i spun ca vin repede daca eu stiu ca vin peste 5 zile.
- Cat sunt cinci zile?
- Adica dormi de cinci ori si vin.
- Cat e cinci?
- Degetele de la o mana!
S-a distrat de minune fara noi prin preajma. Dar seara de seara, numara degete. Si cand a ajuns la ultimul deget, ala mic pe care l-a lasat la urma, s-a postat in fata usii si ne-a asteptat.
Nu o sa cred nici pentru o secunda faptul ca ei, copiii nu inteleg ce se intampla. Cred ca sunt mai competenti decat ne place noua sa credem. Cred in schimb ca noi suntem modelul lor in ale comportamentului. Ce vad la noi, asta vor face.
Zilele trecute am plecat de acasa in graba. Ionut voia sa ia cu el o lopatica din plasa cu jucarii de plaja insa fiind pe fuga am uitat. Ajunsi la gradinita a vazut ca nu-i nici prietenul lui acolo, si-a amintit si de lopatica si a izbucnit in plans.
- Nu vreau sa raman!
Gandul la muntii de ciorne de acasa, lucrari incepute si care trebuiau terminate m-a adus cu picioarele pe pamant. I-am spus ca merg sa aduc lopatica (locuim la doi pasi de gradinita) si pana ma intorc, apare si prietenul lui (vorbisem cu mamica baietelului). Am venit peste putin timp. M-a vazut si i s-a luminat fata.
- Vai, dar ati venit inapoi? Uitase deja de lopatica! a exclamat educatoarea.
- N-am uitat. Si sa stiti ca mami nu ma minte, i-a raspuns Ionut in locul meu.
*Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/swambo/14814199815/
Alexandra Pintea Varnava
Alexandra Pintea Varnava, mama lui Ionut (5 ani), implicata cu tot sufletul in proiectul Work At Home Moms Romania (chiar daca de la distanta), jurnalista si PR-ista care a dat cariera pe dragoste nebuna.
Traiesc in Grecia de mai bine de 7 ani, scriu - pe blog (http://www.ouzoland.com), povesti pentru copii ("Povestiri pentru micutii pofticiosi" a fost deja publicata) si sunt jumatatea proiectului Mame de Poveste. De aproape un an, ma gasiti si aici, pe SuntParinte.ro
Citeste si alte articole din aceasta tema
-
Absenta tatilor din viata fiicelor. Efectele la maturitateCopiii abandonati de unul din parinti sau de amandoi traiesc sentimente intense de furie, uneori ascunsa, alteori clar vizibila comportamental prin batai fizice si agresivitate indreptata asupra celor din jur.
-
Ce sa eviti cand copilul tau are o criza de furieAminteste-ti ca toti copiii au crize de furie si toti parintii trec la un moment dat prin astfel de situatii cu copiii lor.
-
Puterea exemplului personal in relatia parinte-copilCopiii invata cum sa se comporte observandu-i pe cei din jur, mai ales propriii parinti.
Adauga tu primul comentariu: