|
Pagina 1 din 3  Surprind adesea copii ce judeca si descriu nemilos comportamentul parintilor. Ascultandu-i ai spune ca tot ce stiam despre normalitatea si armonia existente in relatia parinte-copil s-a transformat intr-o amintire ramasa undeva in trecutul din care s-a nascut.
Cu toate acestea, nu putini sunt acei parinti care odata ce au pasit peste pragul cabinetului de asistenta psihopedagogica incearca sa regasesca macar un fragment din aceasta normaliate si armonie.
Pentru unii acest lucru se traduce prin castigarea respectului neconditionat pe care copilul il datoreaza parintelui, pentru altii normalitatea inseamna gasirea unor modaliatati prin care copilul poate fi convins sa raspunda pozitiv anumitor cerinte formulate de parinte, pentru o alta categorie normalitatea relatiei parinte-copil semnifica in fapt fuga sau chiar ascunderea unor greseli din trecut savarsite de ei sau de parintii deveniti azi bunici. Oricare ar fi motivul sau motivatia cautarilor exista o caracteristica valabila tuturor celor implicati in acest tip de relatie. Este vorba de momentul in care nevoia de schimbare si dorinta de a actiona in acest sens se suprapun conducand la implicarea unor resurse afective profunde. Parintii resimt deseori momentul acesta ca pe o situatie de criza. Intrebarile care se rostesc des in cadrul sedintelor de consiliere pot fi sintetizate astfel : sunt un parinte destul de bun pentru copilul meu? Am gresit sau nu in educatia acestuia? Este si altcineva responsabil pentru nereusita? Puteam face altceva decat ceea ce am facut? Atunci cand parintele este cel ce initiaza dialogul cu un consilier intr-un astfel de moment are deja disponibiliatea necesara pentru a analiza relatia existenta.Tocmai din acest motiv sarcina ce revine consilierului este aceea de a ghida procesul de analiza asfel incat el sa respecte cel putin trei cerinte fundamentale : coerenta, unitate si mai ales corectitudine. Nevoia de coerenta apare din cauza continutul ce trebuie analizat. Acesta este deosebit de complex. Elementele care il compun trebuie sa fie in primul rand cunoscute, constientizate, armonizate, inchegate. Analiza unor situatii concrete poate evidentia lipsa armoniei sau chiar existenta a numeroase contradictii care nu conduc la o intarire a relatiei cu copilul ci dimpotriva il dezorienteaza pe acesta.
Intr-o relatie de acest tip copilul se simte constrans si alege sa adopte un comportament de evitare cel mai usor fiindu-i sa nu mai comunice cu parintele.
Unitatea necesara analizarii continutului pe care a fost cladita relatia parintelui cu copilul vizeaza mentinerea in realitatea concreta a elementelor analizate. Interdependenta dintre aceste elemente nu este foarte vizibila si nu de putine ori consecintele unei reactii neadecvate sau exagerate a parintelui in fata unei actiuni a copilului devin vizibile mult mai tarziu, atunci cand incidentul este deja considerat nesemnificativ si uitat de parinte dar nu si de copil. De aici iau nastere de cele mai multe ori invinuirile reciproce, reprosurile intreminabile, conflictele.
Corectitudinea analizarii relatiei parinte-copil poate fi asigurata daca in debutul procesului de consiliere sunt fixate cateva reguli stabilite de conun acord.O regula de baza ar fi de exemplu ca procesul de analiza sa nu conduca spre invinovatirea sau judecarea unor persoane ci spre intelegerea factorilor care au generat un anumit tip de comportament dar si a consecintelor acestuia. De foarte multe ori analiza facuta in urma unor momente decizionale importante aduce cu sine deformari ale realitatii.Este evident ca poate acum decizia luata ar fi cu totul alta sau comportamentul meu ar fi modificat dar respectand principiul corectitudinii analizei voi fi nevoit sa iau in calcul si ca in acest moment factorii determinanti in raport cu care am luat decizia respectiva s-au modificat :azi detin mult mai multe informatii , intre timp am acumulat o serie de experiente noi, nu mai sunt presat de un termen limita in luarea deciziei, deschierea si disponibilitatea mea spre dialog s-au imbunatatit etc.
|
